”Să scrii, chiar dacă nu ești încă Dostoievski.”

Ieri mi-a ieșit în cale un scurt video al unei doamne admirant de frumoasă, care povestea despre cât de important este să comunici prin scris și în a cărui descriere spunea cam așa: ”Să scrii, chiar dacă nu ești încă Dostoievski. Pentru că dacă nu scrii, nici nu vei ști vreodată dacă ai putea să fii.”.

M-a cuprins o mare emoție, un entuziasm, pentru că mesajul a ajuns exact în perioada în care eu mi-am redescoperit dorința de a scrie. Chiar scrisesem primul meu articol https://biancaioan.blogspot.com/2020/04/atunci-cand-nimeni-nu-este-potrivit.html și intenționam să îl țin ascuns, împărtășindu-l doar cu persoane apropiate, de teamă că articolul ar fi prea rațional, prea intim, iar cei care nu mă cunosc, mă vor judeca aspru.

Totuși, după vizionarea acelui filmuleț, mi-am luat inima în dinți, am închis strâns ochii și am postat link-ul articolului la comentarii, cu inima batând tare, tare. ”Fie ce o fi! Până la urmă, sunt la primul”, mi-am spus, pentru a mă pregăti să primesc orice critică mai ușor și cu deschidere, fără să mă descurajez.

         De mult tare îmi doream să scriu. Simțeam că ar fi o posibilitate mare să îmi pot elibera sufletul de greutățile lui și să-mi eliberez mintea de fluxul abundent de gânduri. Deseori m-am trezit scriind pe telefon, în Notes, în ultimii ani, iar apoi, recitind ce am scris, făceam grimase și îmi ziceam: “Mmm, câtă mediocritate…fără pic de coerență, de emoție. Vai, măi, Bianca, dar tu chiar nu știi să scrii!”. Apoi ștergeam textul și îmi continuam ziua cu o strângere de inimă, cu o părere de rău pentru incapabilitatea mea de a face un lucru pe care mi-l doream.

Când eram micuță, în jur de 10 ani, eram fascinată de scrierile soră-mii. Era la vârsta adolescenței, cu un soi de rebeliune uneori revoltătoare, alteori sfidătoare în închipuirile mele de atunci, combinată cu geniul neînțeles și introvertit de la care scoteai cuvintele cu cleștele. Așa că ea prefera să se exprime prin scris și ieșeau la propriu niște capodopere. Plângeam de fiecare dată când îi citeam fie poeziile, fie pur și simplu gândurile așternute în jurnalul ei. Erau în mare parte triste și rezonam cu ele pentru că și eu am împărțit de multe ori cu ea aceleași emoții și nesiguranțe în copilărie. Era, totodată, în suferința primelor dezamăgiri în dragoste, pe care eu nu le puteam percepe, netrăindu-le până atunci, dar care mă fascinau, care îmi dădeau de înțeles că așa se trăiește dragostea, așa de intens încât suferi și scrii. Și îmi doream și eu tare mult să scriu, să am creativitatea ei, să pot să îmi exprim și eu trăirile prin modul în care ea o făcea. Voiam și eu ca oamenii să plângă la ceea ce eu scriu, să fie inspirați, să fie emoționați și să trăiască rândurile citite cu intensitate, așa cum făceam eu când îi citeam scrierile ei. Așa că m-am apucat să scriu o poezie pe atunci, care sună aproximativ așa: “Sora mea e cam trăznită  / Ochii mari și fața mică// Mădă are doi cercei/Puțin mai mari ca ai mei// Când se supără e vai/ Să fugi din calea ei”. Câtă emoție, îți imaginezi! 😊 Soră-mii i-a plăcut tare mult poezia mea, s-a amuzat, mi-a apreciat efortul, mai ales că îi era adresată și chiar a transcris-o în jurnalul ei (din păcate, nu am la îndemână întreaga poezie, dar promit că atunci când ne vom putea deplasa liber pe stradă, voi lua agenda din beciul mamei și o voi transcrie aici).

Faptul că nu am văzut emoția și trăirea în ochii ei la citirea poeziei mele, m-a întristat și atunci am făcut prima comparație, semnându-mi sentința că nu știu să scriu. Mi-am spus că doar un geniu neînțeles și suferind se poate exprima, ori eu nu eram așa.

Vremea a trecut și în momentele mele de suferință maximă scriam, de regulă la laptop. De cele mai multe ori scriam poezii, însă imediat îmi aminteam de capodoperele soră-mii și le ștergeam pe ale mele rușinată, pentru că îmi păreau mediocre. Și atunci mă gândeam cât de mediocre sunt sentimentele mele, că suferința mea, de fapt, nu e atât de mare pentru a putea exprima în cel mai profund mod emoțiile trăite, că iubirea mea pentru “el” de atunci, pentru oameni, pentru lume nu este atât de profundă. 

A existat, apoi, o nouă etapă a vieții în care am revenit la scris, tot din suferință. De data aceasta nu mai ștergeam, ci deja eram împăcată cu ideea că nu mă voi ridica la nivelul soră-mii vreodată. Așa că le memoram în laptop și rămâneau acolo mulți ani necitite. Ce-i drept, nu au fost multe scrieri, însă știu doar că erau momente în care îmi venea să îmi sfâșii sufletul, în care erau prezente neclaritatea, non-sensul și lipsa de direcție în viața mea, iar prin scris mă recalibram.

Mai târziu am descoperit că pot scrie și în momente de maximă fericire, în momente de inocență și euforie, cu aceeași comparație în minte însă, motiv pentru care nu mi-am făcut curaj să public.

Acum o săptămână m-am trezit la ora 6 dimineața și în mod inconștient mi-am luat telefonul și am început să scriu în Notes. Eram din nou într-o suferință, într-o revoltă față de mine că nu sunt în stare să mențin o relație, că sentimentele mele sunt atât de mediocre, încât îmi ascult mai mult rațiunea decât sufletul. Recunosc că abia după ce am scris, mi-am dat seama că pot transforma asta într-un articol, că pot inspira cu povestea mea, cu riscul să fie lipsită de emoție. Mi-am zis că dacă îmi dau de gol rațiunea, se sperie, înțelege și devine prezentă la dorința mea de a simți, de a sta în ființă. Îmi doresc să iubesc, îmi doresc să accept și să iert fără de ce-urile ei, fără pentru că-urile ei. Iar totodată, îmi doresc să o iubesc, să o accept și să o iert și pe ea așa cum e.

Așadar, ceea ce am făcut cu gândurile de la 6 dimineața a fost să le transform într-un articol și recunosc că nu mi-a fost ușor. Cred că am stat vreo cinci zile în care am modificat, am șters, am corectat, am rearanjat textul în pagină. Pe fundal, mintea îmi spunea: “Nu mă spune, nu mă da de gol! Ești o mediocră, oricum, la fel cum sunt și sentimentele tale!”. Cu tot cu durerea asta-n suflet și cu multă dorință de a-mi duce la capăt misiunea, am reușit, l-am adus într-o formă în care ideile mele erau așa cum îmi doream să le exprim, să mă fac înțeleasă. Iar pentru a-i da și mai multă adrenalină părții raționale și emoție celei sufletești, am creat și un blog – pentru a împărtăși cu tine, cel care mă citești acum, scrierile, emoțiile, experiențele și tot ce conțin. Cel mai mult m-a bucurat perseverența mea și faptul că nu am dat crezare gândurilor sabotoare. Nu vrei să știi cât de mult m-am bucurat, cât de mândră am fost că mi-am ascultat sufletul și nu rațiunea, că nu am cedat criticului meu interior, ci că am făcut contrariul, înțelegându-i durerea și câștigându-i prietenia.

       Am conștientizat prin acel video despre care îți vorbeam la început că nu e necesar să am așteptări de la mine, să scriu capodopere din prima și nici din a doua sau poate niciodată nu voi face asta. Dar sunt sigură că voi atinge măcar un alt suflet cu ale mele cuvinte. Sunt sigură că în lumea asta sunt oameni care rezonează cu mine, care trăiesc și ei experiențe și emoții asemănătoare. Sunt sigură că va exista măcar un om care va avea un moment de ”aha” în toate scrierile mele, că îl voi inspira, iar eu voi fi împlinită indiferent de rezultat.

Odată cu finalizarea primului meu articol, mi-am făcut o promisiune. Atunci când voi vrea să scriu, atunci când voi simți să scriu, o voi face, fără comparații și fără așteptări. Voi scrie pur și simplu tot ce conțin.

Tu, dragă suflet frumos, când vei topi gheața din jurul dorințelor tale și îți vei urma visul? Când vei da frâu liber conținutului tău?

Cu recunoștință,

B.