Atunci când nimeni nu pare potrivit pentru tine, mai gândește-te

    

    Ți s-a întâmplat vreodată să ajungi la concluzia că nimeni nu pare potrivit pentru tine? Că toți bărbații/femeile sunt la fel și că ajungi să repeți aceeași poveste cu parteneri diferiți?

      Ei bine, și eu am crezut asta până la ultima mea relație, al cărui final recent m-a determinat să fac o introspecție profundă, pentru că sincer, mi-a ajuns să sufăr, să trăiesc eșecuri și dezamăgiri în dragoste. Am hotărât, așadar, să analizez totul diferit, să nu mai caut vinovatul în celălalt, ci să mă concentrez doar asupra mea, să mă observ.

Ceea ce am descoperit m-a marcat atât de mult, încât am hotărât să pun pe foaie tot ce am conștientizat despre mine și despre comportamentul meu în relațiile de cuplu. De ce atrag la nesfârșit aceeași poveste și ce mă determină să am același comportament nociv față de partenerul de viață?

       Încă de la început îți pot confirma că bărbații din viața mea au fost, fără excepție, niște oameni extraordinari, care au apărut în calea mea cu intenția de a rămâne. Nu cred că există oameni care vor să intre într-o relație serioasă cu gândul de a părăsi sau de a pleca pur si simplu. Și nu mă refer la cei care caută aventuri, ci la oameni care caută stabilitatea.

Așadar, fiind conștientă de profunzimea problemei, am ales să caut firul roșu al trăirilor mele, plecând din copilărie și până în prezent. Am analizat fiecare experiență pe care mi-o amintesc și care are legătură cu interacțiunile mele cu sexul opus, apoi am analizat fiecare relație cu mine în prim plan.

       Aveam 1 an și jumătate când tatăl meu a plecat, iar de când am devenit conștientă de plecarea lui, m-am intrebat mereu de ce. De ce pleacă un tată? De ce nu mai dă niciun semn o viață? Cu siguranță a avut motivul lui pe care nu am oportunitatea să-l aflu vreodată.

Cu toate astea, aceste întrebări îmi umblă-n gânduri și acum, iar împreună cu ele, până nu demult, veneau revolta și dorința de răzbunare. Cele din urmă veneau pe fondul nesatisfacerii unor nevoi pe care pretindeam ca tatăl meu biologic să mi le fi satisfăcut la momentul potrivit.

Partea cea mai dură e că, în mod inconștient, le manifestam în relațiile mele amoroase, pentru că lipsa tatălui biologic a contribuit la generalizarea și extinderea acestor dorințe, acestor emoții negative către sexul masculin. Astfel, am început să dezvolt un tipar comportamental nociv în fiecare relație, care se declanșa atunci când partenerul nu îmi satisfăcea o nevoie, atunci când îmi activa o rană sau îmi întărea o credință. Dintre rănile și credințele pe care le port cu mine din copilărie, una și-a făcut simțită prezența și a afectat aproape toate relațiile mele de până acum – rana nesiguranței/instabilității.

       Am descoperit că această rană s-a format pe fondul unor instabilități de toate felurile în copilărie, de la lipsa tatălui biologic, a afecțiunii lui, la prezența tatălui vitreg a cărui relație cu mama nu a părut vreodată stabilă, deși au avut răbdarea de a rămâne împreună și astăzi, și până la lipsa unei stabilități financiare (cea din urmă făcându-mă să muncesc și să fiu un om determinat în viață) . Am purtat această rană cu mine de la vârsta de 3-4 ani și pare că până în acest moment, cu toate cursurile de dezvoltare personală și cu toate sesiunile mele de terapie, nu am reușit să o vindec. Iar asta nu pentru că acele cursuri sau sesiuni erau lipsite de calitate, ci pentru că uneori procesul de vindecare ia mai mult timp, sau pentru că uneori momentul conștientizării nu este cel potrivit.

Să revenim. În adolescență puneam capăt oricărei relații în care îmi observam partenerul că este delăsător în orice domeniu al vieții lui (un lucru conștientizat chiar acum). Și nu imediat, ci după lungi discuții și încercări de a-l determina să facă sau să obțină ceva, de exemplu, să se țină de facultate sau să ia BAC-ul picat deja. Pentru mine, determinarea era punctul forte, era dovada puterii și siguranța că putem construi orice împreună, fiind și eu o persoană determinată și gata de acțiune. Atunci când determinarea era inexistentă, accesam sentimentul de nesiguranță, ma revoltam și se întâmpla separarea.

În viața de adult, nesiguranța în cuplu intervenea atunci când observam din partea partenerului, în mod repetitiv, unul sau mai multe din următoarele comportamente: delăsare, lipsa de implicare, lipsa responsabilității, lipsa acțiunii, a inițiativei, lipsa găsirii de soluții într-un impas, lipsa direcției, instabilitate financiară, comoditate. Imediat cum observam o predispoziție la unul dintre aceste comportamente, în subconștientul meu se formula o serie de întrebări: Pot construi o familie alături de acest om? Este el potrivit pentru a fi tatăl copilului meu? Vom putea fi responsabili în mod egal de bunul mers al lucrurilor în familie?

   Determinarea și acțiunea sunt caracteristici ale masculinității, pe care multe dintre femei le apreciază la un bărbat, iar eu cred că sunt prima dintre ele. Aceste caracteristici întăresc și confirmă faptul că bărbatul este matur, puternic, responsabil, că este un om de bază și că în orice situație familia lui este la adăpost. Pentru orice femeie este important să știe că ea și mai ales copiii au protecția soțului, respectiv a tatălui (lucruri care mie mi-au lipsit în copilărie).

Atunci când această rană devenea activă în preajma unui partener, mintea căuta s-o panseze prin auto-satisfacere a nevoii neîndeplinite- "Okay, dacă partenerul meu nu îmi satisface nevoia X, o voi face eu!". Și clar nu venea dintr-o acțiune autentică, dintr-o energie pozitivă, ci din revoltă, din dorința de a demonstra, de a-mi demonstra mie și lui că pot și fără el.

Ceea ce făceam mai departe era să dau năvală în energia masculină. Adică, începeam să acționez așa cum îmi doream să acționeze bărbatul de lângă mine, preluam din atribuțiile și responsabilitățile care îi aparțineau, luam decizii de una singură care ne priveau pe amândoi, până ajungeam să fiu principala responsabilă în casă în toate formele ei, când de fapt, tot ce îmi doream era ca toate acestea să fie împărțite în mod egal. Acțiunile mele îl făceau pe al meu partener să se simtă din ce în ce mai inutil, iar eu începeam să îl devalorizez din ce în ce mai mult.

Să nu înțelegi că bărbatul de lângă mine era un trântor, iar eu eram sclava Isaura. Nu!  Însă faptul că în mod repetitiv nu îmi îndeplinea nevoia la momentul la care eu îl rugam, că amâna, că nu avea chef, că era lipsit de inspirație, că era într-o pasă proastă, că nu voia pur si simplu etc, mintea mea percepea drept inacțiune, iresponsabilitate, delăsare, neimplicare, lipsă de iubire față de mine și că nu sunt importantă pentru el.

    Comportamentul meu de ”action woman”, pe lângă faptul că mă masculiniza de-a binelea, mă făcea să mă revolt și să mă răzbun, să încep să domin și să controlez, să devin arogantă, să-l privesc cu dispreț și să devin din ce în ce mai nemulțumită de mine, de noi. Cui ii place să stea într-o energie care nu-i aparține, nu-i așa? Inconștient simțeam o stare de disconfort continuu, de anxietate și de dorința de a mă revolta la orice pas. Energia masculină în care mă aflam, contribuia la pierderea apetitului sexual, pentru că, inevitabil, consecința era dezechilibrul hormonal. Atitudinea mea masculină, evident că nu era atractivă pentru partenerul meu heterosexual, iar încet, încet, chiar dacă dețineam același corp cu care l-am atras la început, deveneam tot mai neatractivă pentru el. Astfel că, întreaga viața sexuală se dădea peste cap, începea să fie din ce în ce mai inexistentă și era încă un motiv de instabilitate.

     Se spune ca femeia deține 75% energie feminină (yin) și 25% energie masculină (yang), iar la bărbați procentajul este invers, respectiv 75% energie masculină și 25% energie feminină. Ceea ce se întamplă atunci când o femeie accesează mai mult decât este necesar energia masculină într-o relație, este că raportul yin-yang se dezechilibrează. Bărbatul riscă să treacă în energia pasivă (feminină), iar niciunul dintre parteneri nu se va simți confortabil în energia care nu îi aparține. La nivel hormonal începe un dezechilibru destul de greu de suportat, atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Încrederea și stima de sine scad și uite așa se poate ajunge la căutarea validărilor în exterior, că încă mai suntem cine știam că suntem la începutul relației sau înaintea ei.

    Un lucru interesant pe care l-am conștientizat în ultima mea relație este că acest tipar comportamental a fost foarte bine impregnat în mintea mea. Am fost atât de obișnuită ani întregi să simt emoțiile negative ale instabilității, încât, deși V. (căci așa aleg să-l numesc) nu îmi dădea niciun motiv real pentru care să simt nesiguranța alături de el, mintea mea începea să inventeze și să proiecteze evenimente care s-ar fi putut întâmpla în viitor și deci, găseam motive pentru care să aplic încă o dată tiparul comportamental bine știut.

Prezența lui V. în viața mea mi-a oferit o lecție foarte importantă și îi sunt recunoscătoare pentru răbdarea și bunătatea cu care m-a tratat, pentru ca eu să am posibilitatea să conștientizez unde și ce nu fac bine. Fără această lecție, aș fi continuat să repet același comportament în mod inconștient la nesfârșit. Cu siguranță nu îl voi schimba peste noapte și cu siguranță va fi mult de muncă, însă de fiecare dată când îl voi accesa, o voi face conștient și asumat și voi avea posibilitatea de a alege să continui sau să înțeleg și să pun altceva mai bun în loc.

    Ceea ce voi face în continuare pentru a-mi vindeca rana, este să folosesc o metodă pe care, dacă te-ai identificat cu povestea mea, dragă cititorule, dacă ai avut conștientizări vis-à-vis de rănile tale sau de tiparul tău comportamental și nu știi ce să faci mai departe, am să ți-o împărtășesc în cele ce urmează. Această metodă am folosit-o ori de câte ori a fost necesar să mă vindec pe mine, să vindec relații sau situații din viața mea și de fiecare dată a funcționat. Îți recomand din inimă să o pui în aplicare, oricât de greu ți se pare, iar sufletul tău îți va fi recunoscător că l-ai eliberat.

Această metodă constă în comunicarea sinceră și autentică cu persoanele care au contribuit la crearea rănilor noastre, apoi acceptarea și iertarea lor. Să acceptăm povestea așa cum e, să acceptăm că am suferit, să iertăm persoanele care ne-au provocat suferința și să ne iertăm pe noi, înseamnă să ne eliberăm pe noi înșine de povara durerii și să lăsăm în urmă povestea dureroasă, în timp ce deschidem posibilitatea creării unei noi povești, favorabile nouă.

Așadar, dacă te afli într-un impas în relația ta sau dacă simți că repeți aceeași poveste la nesfârșit cu parteneri diferiți, oprește-te puțin, dă-ți răgaz să observi cine este responsabil pentru acest lucru. Fă-ți radiografia comportamentală și ia acțiune înspre vindecarea ta și înspre crearea unei noi povești fericite.

Cu recunoștință,
B.