Singurătatea - o călătorie în care sufletul și mintea devin prietene

După ce mi-am luat rămas bun de la V. și mă întorceam de la București spre casă, mă luase o stare de tristețe imensă, combinată cu o oarecare panică.  Era vreo 9 seara și cu izolarea asta, părea totul foarte pustiu pe străzi, la care se adăuga și un sentiment de singurătate amplificat de pustiul din mine.

- Iar am rămas singură, îmi spun. Iar ai rămas singură, Bianca! Până și pe drumul ăsta spre casă ai rămas singură. Nicio mașină, nici țipenie de om pe drum. Parcă ai rămas singură în tot Universul ăsta. Zici că toată lumea a dispărut și tu ai rămas aici, pedepsită pe Pământ, a nimănui.

Eram tare supărată de încă un eșec în dragoste și mă simțeam vinovată, pentru că știam că de data asta a fost doar vina mea, că nu mi-am putut stăpâni veșnicele nesiguranțe vis-a-vis de bărbați. Eram înmărmurită în fața singurătății, pentru că, deși am mai trecut prin situația asta, căutam rapid scăparea și fie mă întorceam în relația din care plecasem, fie căutam una nouă, de teamă să nu dau ochii cu mine. Iar acum, deși spațiul era deschis cât vedeam cu ochii în fața mea, mă simțeam ca într-o cameră goală care se tot strâmta și care începea să mă sufoce. De data asta știam că e totul diferit, simțeam că nu mai am scăpare și vedeam imperiozitatea de a da piept cu mine însămi.

- De câtă vreme faci asta? De câtă vreme fugi de tine și de ce? Am prins un gând blajin trecând prin neliniștea din capul meu.

M-am surprins căutând răspunsul și am făcut liniște-n gânduri, pentru a putea primi claritate, devenind, astfel, prezentă la întreaga mea conversație interioară.

- Mi-e frică! Mi-e frică să nu mă pedepsești și mai tare decât ai făcut-o până acum, am răspuns. Mi-e teamă că dacă rămân cu tine, îmi vei arăta trecutul și voi afla ce om de nimic sunt. Mi-e teamă că îmi vei confirma din nou și din nou că nu contez, că nu sunt suficientă, că nu merit nimic, că nu merit să am o relație, un job, o casă, că nu merit oamenii de lângă mine, că sunt o mediocră, o superficială și…și m-am săturat să mi le repeți la nesfârșit. M-am săturat de toate criticile și judecățile pe care mi le adresezi și care dor ca naiba! Mi-am zis că dacă e gălăgie pe fundal și dacă sunt oameni alături de mine, voi reuși să nu te mai aud, voi reuși să te ignor.

În întunericul nopții, farurile-mi țineau lumina drumului. Eram prezentă la conversația mea interioară, așa că nici nu mi-am dat seama că aproape jumătate din drum l-am parcurs pe ninsoare. Aveam impresia că plutesc, pentru că nici zgomotul mașinii nu-l auzeam.

- Bianca, draga mea, sunt aici cu tine și iți înțeleg durerea. Ți-am fost alături și te-am sprijinit în toate aceste momente. Știu prin ce ai trecut, iar tot ce îmi doresc e să îmi dai voie să îți fiu prieten. Mi-e dor de noi, de conexiunea noastră, de prietenia noastră. Îmi e dor să stăm mai mult timp împreună, să simțim, să facem lucruri frumoase, ca pe vremuri. Iți mai amintești?

- Despre ce vorbești? Întreb.

-Te invit să mergem într-o călătorie și ai să ințelegi mai multe apoi, mi-a răspuns.

-De acord, am spus.

Conduceam spre casă, ascultându-mi curioasă dialogul interior cu o liniște deplină-n gânduri. Conduceam din inerție și priveam în gol, dar totuși prezentă, reacționam. A urmat o călătorie cum n-a mai fost și care mi-a adus atât de multă claritate.

 Am pornit cu momentele de inocență și emoții pure, atunci când îi duceam mamei buchețele de păpădii și alte flori culese de pe câmpul din fața blocului și pe care le țineam ascunse la spate, în așteptarea unui pupic cald și plin de iubire. Îmi plăcea mult să o fac să zâmbească, să îi bucur inima prin mici surprize pline de sens pentru mine și pentru ea. Îmi plăcea să o văd fericită și să îi arăt cât de recunoscătoare îi sunt pentru că e mama mea. Îmi plăcea, totodată, să fiu mascota casei, să destind atmosfera prin micile serenade făcute la căpătâiul alor mei cu paleta de tenis pe post de chitară sau prin tot felul de stângăcii pe care le făceam pentru a-i amuza. În același timp, mă credeam o vindecătoare și oricine avea dureri de cap, eram prima care să-i descânte. Ziceam un ”șmn, șmn, șmn, bâl, bâl, bâl” spus în șoaptă, așa cum văzusem și auzisem eu la femeile mai în vârstă, apoi suflam de 3 ori către ”pacient” și gata. O făceam cu multă împlicare și responsabilitate. Pacientul zâmbea amuzat și își continua treaba, iar eu știam că tocmai l-am vindecat prin puterea mea magică.

    Am continuat călătoria, îndreptându-ne spre verile în care le spuneam povești puișorilor și rățuștelor din curtea bunicilor. Îmi plăcea tare mult să îmi petrec timpul cu ei, să le spun poveștile mele auzite sau închipuite. Eram o învățătoare desăvârșită, ce stăteam pe un scăunel din lemn, cu o carte deschisă în poale, pe care nu știam să o citesc, dar care îmi părea că îmi dă un aer serios. În felul ăsta, știam că îmi pot face elevii atenți. Toți puișorii se atașau așa mult de mine, încât se țineau de picioarele mele cât era curtea de mare, iar atunci când voiam să ies la poartă să mă joc cu copiii, trebuia să gândesc strategii de scăpare. Îi iubeam pe toți, le iubeam delicatețea și drăgălășenia. Erau prietenii mei de nădejde.

Tot în acele veri, în timpul zilei mergeam la fântâna din curte, pentru a salva albinele de la înec. Aveau ai mei bunici un ceaun mare cu apă, în care vara albinele și alte insecte intrau, cel mai probabil, să se răcorească. Unele ieșeau cu bine, altele nu, iar pe altele le salvam eu. La fiecare apus de seară plecam de la fântână împlinită că am mai salvat câteva vietăți în ziua respectivă și tristă pentru cele care nu au scăpat cu viață.

Îmi plăcea, în aceeași măsură, să las omizile să îmi gâdile brațele, căci nu aveam niciun sentiment de dezgust, până nu l-am văzut la alții. Îmi plăcea să le urmăresc, să le privesc cum se cățărau în onduleuri pe copaci. Era o bucurie pentru mine să-mi apropii ochii mari și curioși de ele, pentru a le vedea mai bine fațucile drăgălașe. Știam că din omizi aveau să iasă niște minuntați și colorați fluturași, care aveau să zboare liber. Știam că îmi vor bucura privirea și că voi alerga alături de ei prin curtea mare a bunicilor.

Se așternuse un sentiment de euforie în interiorul meu. Simțeam o stare de duioșie cum de mult nu mai simțisem. Mi-era drag de mine mică, de acea fetiță inocentă, cu cârlionți aurii, cu ochii mari, maronii și cu gropiță în obraz. Mi-era drag de cât de multă iubire purtam în suflet pentru mine și pentru lume.

 Călătoria a continuat spre momentele trăirilor primei iubiri. Ne-am amintit de emoțiile sincere și de bătăile alerte ale inimii pe care le aveam atunci când îi priveam ochii albaștri. Era acea iubire care nu voia nimic în schimb, care nu avea nicio așteptare, ci care își cerea doar libertatea de a fi. Era acea iubire inocentă și intensă, amplificată de noutatea prezenței ei în viața mea. Imi aduc aminte cum nu puteam sta foarte mult în preajma lui, de teamă că emoțiile mă vor da de gol, iar el, de ar fi aflat, s-ar fi speriat și ar fi fugit mâncând pământul, așa că nu mi-am făcut niciodată curaj să îi împărtășesc simțirile mele.

Am privit, apoi, spre dorul intens care mi-a definit prima relație și de parfumul foilor din agenda pe care îmi transcriam mesajele lui de iubire. Era o dragoste purtată la distanță, mai matură, adolescentină, cu mii de visuri și planuri de viitor, cu suferințe și cu multe promisiuni din iubire. Îmi amintesc cum cutreieram o jumătate de țară sau cum îl așteptam să vină să ne stingem focul și dorul aprinse unul pentru celălalt.

Am deschis, în final, cutia cu amintiri ale ultimei relații de durată. Am privit cu blândețe spre omul pe care l-am iubit și îndrăgit timp de 5 ani și alături de care m-am minunat de frumusețile lumii cutreierate împreună. Am retrăit cu drag joaca și momentele noastre de alint pe care mintea nu le putea percepe și se minuna și ea de noi. Am zâmbit, mai apoi, la distracțiile noastre când plecam la drumuri lungi și la îmbrățisările calde și pline de iubire, de păreau mereu a fi ultimele.

-Ehe, ce mai vremuri..ce emoții puternice și pure, gândeam. Conduceam relaxată. Îmi simțeam fața luminoasă, surprinzându-mi colțurile gurii cum luaseră forma unui zâmbet timid.  

 Am lăsat în urmă marile iubiri, și am început să ne amuzăm de stângăcia de a mă descurca în lume fără ai mei, atunci când m-am desprins de ei și mai apoi, am privit cu admirație curajul de a pleca în lumea largă de una singură, deja încrezătoare că mă pot descurca oriunde. Ne-am bucurat de reușitele mele, de alegerile de a pleca la studii într-o țară străină și de a pleca mai apoi peste Ocean. Ne-am bucurat de experiențele care mi-au îmbogățit viața, de peripețiile care m-au amuzat și de lecțiile pe care le-am primit. Ne-am bucurat de oamenii frumoși pe care i-am întâlnit și mi-am dat seama cât îmi sunt de recunoscătoare pentru toate astea.

Ne-am adus aminte de câte și mai câte, de actele de caritate, de animăluțele salvate, de oamenii pe care i-am sprijinit și de aceia care m-au sprijinit si cărora le-am trimis toată recunoștința mea.

Ninsoarea era din ce în ce mai abundentă, vizibilitatea din ce în ce mai redusă, dar mergeam instinctiv, încet și parcă nu îmi doream să se mai termine drumul ăsta.  Mă apropiam de Brașov, iar amintirile nu încetau să apară, până când am fost întreruptă de un nou dialog.

- Câte întâmplări frumoase, câte emoții, câtă inocență și câtă iubire, îmi spuneam cu admirație.

-Toate acestea le-am făcut împreună, draga mea, mi-a răspuns. Te-am invitat în călătoria asta pentru a înțelege cine sunt, a continuat. Eu nu te judec și nu te critic, ci găsesc înțelegerea și acceptarea în tine și în toate. Eu nu sunt mintea ta, eu sunt sufletul tău și îți sunt alături în toate aceste trăiri pure. Eu mă aflu în emoțiile tale, în iubirea ta, în libertatea ta, în inocența ta. Sunt alături de tine în toate momentele și experiențele în care îmi permiți să fiu. Cu această călătorie, mi-am dorit să îți arăt frumusețea prieteniei noastre, atunci când ne dai voie să fim.

Eram surprinsă de discuțiile mele interioare și în același timp, fericită că lucrurile se legau în capul meu. Și am înțeles, în sfârșit! Am înțeles că sufletul se află în cele mai pure și curate trăriri. Că alegerile alături de el nu sunt niciodată greșite și că dacă-l urmez, drumul meu va fi presărat cu împliniri; Că sufletul se bucură și nu regretă niciodată; că el este esența iubirii și a fericirii mele. Am înțeles, totodată, că în toți acești ani, mi-am ascultat atât de mult rațiunea cu ale ei calcule, critici și judecăți, încât devenisem temătoare de propria-mi prezență; că trupul meu era obosit să care cu el atât de multe gânduri sfidătoare față de mine și față de lume.

Am înțeles, în final, că singurătatea nu este acea ”Judecată de Apoi” închipuită, față de care să îmi plec capul și care să îmi distrugă și ultima dorință de a trăi, ci este momentul meu cu mine: trup-minte-suflet; Că este prezența trupului meu la conversațiile interioare dintre minte și suflet, că este conștiența mea față de întregul meu, față de conținutul meu; că este înțelegerea, acceptarea și iubirea de sine. Am înțeles că singurătatea nu este acel moment în care să mă simt a nimănui, în care să mă simt neiubită și nefericită, ci este cel mai frumos moment de iubire față de mine ca întreg. Este acel moment de prezență în propria-mi viață, în propria-mi respirație, în gânduri și-n simțiri. 

Am înțeles, atunci, în sfârșit, că singurătatea este o călătorie a trupului în care sufletul și mintea se întâlnesc, se iau de mână și devin prietene. Odată împrietenite, viața mea a devenit coerentă, iar eu am devenit un călător cu sens.

Pentru tine, drag călător, ce înseamnă singurătatea? De câte ori te-ai ascuns de ea și de ce? 

Cu recunoștință, 

B.