Iubirea de sine și acceptarea întregului meu

Ieri dimineață m-a sunat o prietenă foarte dragă mie să mă întrebe dacă sunt bine în urma postării primului meu articol. Îmi spunea că și ea s-a regăsit în povestea mea, însă cu răni diferite, fapt ce mi-a confirmat că nu sunt singură pe pământul ăsta.

Totuși, cunoscându-mă și cunoscându-mi poveștile de viață, nu a putut înțelege ceva.”Bibișorule?” căci așa mă strigă ea, ”Știi ce nelămurire am? De ce ai așteptări atât de mari de la un bărbat? m-a întrebat. 
Pe moment m-am blocat, am amuțit, căutam să înțeleg întrebarea, ”Cum adică, de ce?”, ”Pentru că…pentru că…” mintea mea galopa flămândă în arhivă, în căutarea unui răspuns.

După un minut de bâlbâială, l-am găsit, din nou în copilăria mea. Am descoperit lucruri tare interesante,  piese importante din puzzle-ul trecutului meu. Iar pe această cale, îi sunt recunoscătoare prietenei mele și aici, în scris, pentru că fără discuția cu ea, nu aș fi conștientizat ceea ce urmează să povestesc.

Așa cum ziceam într-un articol anterior, tatăl meu biologic a fost absent în viața mea.

Cam la vreo 2-3 ani de la plecarea lui, deci aveam în jur de 3-4 ani, a apărut tatăl meu vitreg, care pe atunci era doar prietenul mamei. Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri prima mea întâlnire cu el, cu N., căci așa aleg să-l numesc. Eram afară în fața blocului împreună cu mama când l-am zărit. Era înalt, brunet, bine-făcut. Nici nu știu să îți explic bucuria din sufletul meu atunci când l-am văzut. Nu știu cu ce să o asociez, pentru că a fost unică. Nu am mai trăit-o până la acel moment și nici de atunci încolo. Poate îți voi putea spune dacă se aseamănă cu bucuria venirii primului copil, atunci când va veni, dacă va veni…

S-a aplecat să mă cunoască, să-mi mângâie obrăjorii roșii, fierbinți de emoție și să-mi dea un pupic pe frunte. M-am bucurat așa de mult, eram așa de emoționată, încât inima mea bătea tare, tare. ”Mami, el e?” am întrebat-o în șoaptă, cu entuziasm.

Pe cât a fost bucuria de mare, pe atât a fost tristețea la aflarea adevărului. ”Nu e el, mami, nu e el tatăl tău.” Atunci am înțeles pentru prima oară că eu nu aveam un tată, că m-a părăsit, m-a abandonat.

I-am simțit din prima clipă bunătatea sufletului. Era tânăr, în jur de 24-25 de ani când l-am cunoscut și nu i-a luat mult să prindă drag de mine și de soră-mea. Nici nouă de el, iar relația cu mama mergea bine, așa că s-a mutat cu noi și ușor, ușor, a devenit parte din familie. Anii au trecut, mulțumită fiind de o prezență masculină în viața mea, de un prieten adevărat, căruia îi simțeam sprijinul și iubirea necondiționate. Era genul acela de om care se lăsa pe el pe ultimul loc pentru ca mie și soră-mii să ne fie bine, pentru a ne vedea fățucile gingașe cum se bucură de plăcerile copilăriei și fâcând în așa fel încât să simțim lipsurile cât mai puțin. Îl apreciam și îl iubeam tare mult. Ne distram împreună, ne jucam, ne supăram uneori, însă ne împăcam repede.

     Totuși, în relația asta ceva lipsea. Simțeam un gol în suflet pe care nu-l puteam descrie, nu-l puteam exprima și care mă întrista. Acel gol l-am purtat cu mine de atunci și l-am transformat în anxietate pe parcursul adolescenței. ”De ce plângi?”, mă întreba mama uneori. ”Nu știu”, răspundeam, cu lacrimile șiroind. Și chiar nu știam...

   Mi-am dat seama când deja eram destul de matură că acel gol era, de fapt, lipsa sentimentelor autentice de apartenență, de protecție, de ocrotire și de iubire ale unui tată, după care eu tânjeam.

Pe N. l-am perceput ca pe un bun și drag prieten, un om care mă sprijinea necondiționat și care a avut mereu încredere în mine, iar eu, în schimb, îl răsplăteam cu îmbrățișări prietenești și mai târziu cu rezultate bune le școală. L-am perceput așa pentru că atât și-a permis, atât și-a dat voie și atât i s-a dat voie, mama alegând, din motivele ei de nesiguranță la acea vreme, să se ocupe de creșterea și educația noastră singură. În același timp, nici el nu știa ce însemna să fie tată, nu fusese niciodată, așa că și-a asumat să ne ofere sprijinul și iubirea lui cum a știut și a crezut mai bine, alegând cu preponderență să ne sprijine financiar. Cu ocazia aceasta, vreau să îi mulțumesc din suflet pentru tot sprijinul lui, pentru dedicarea, iubirea, prietenia, aprecierea și încrederea pe care mi le-a oferit și mi le oferă în continuare și fără de care eu nu aș fi omul din prezent.

    Pentru mine complexul lui Oedip (P.S. complexul lui Oedip este motivul pentru care băieții iși adoră mama, iar fetițele vor să ”se mărite” cu tata) nu s-a aplicat în mod tradițional. Îmi aduc aminte că în fiecare weekend ne întâlneam toți vecinii de vârste apropiate împreună cu tații, printre care și N. al meu, să jucăm fotbal. Eram două fete printre 5-6 baieți și 5-6 tați. Uneori se adunau și mai mulți băieți, cu tot atâția tați, iar noi eram tot două sau uneori rămâneam chiar singură. Așa că ce făceam în preajma acestor bărbați era să le analizez felurile de a fi și să-mi creez propriul model de tată și de soț în viitor. Alegeam calmul și blândețea de la un tată, voia bună de la altul, determinarea și atitudinea masculină de la altul etc și uite așa, mi-am format prima imagine despre cum ar putea să fie tatăl meu, respectiv, soțul meu. Bunătatea și dedicarea am ales să le împrumut de la N. Eram vehementă în ceea ce nu îmi plăcea, în atitudini, în limbaj și îmi spuneam clar și răspicat că eu nu voi tolera comportamentul X când o să fiu ”la casa mea”.

     Imaginea tatălui meu și apoi a viitorului soț, a fost un model creat de mine în copilărie, a fost un cumul de feluri de a fi și atitudini de la oameni diferiți, pe care eu le proiectam într-un singur om. Nu am avut în niciun moment din copilăria mea un singur model de bărbat. Am creat un șablon rigid pe care mai târziu l-am pus alături de partenerii mei și evident că niciunul nu s-a încadrat în el. Desigur, e normal să existe un standard, asta ne definește stima de sine, dar nu un standard dus la extrem, așa cum l-am avut eu și care oricum nu avea deloc de-a face cu stima de sine.

       Așadar, mi-am dorit să găsesc într-un singur om toate acele feluri de a fi admirate la 5-6 bărbați în copilăria mea și să refuz categoric toate acele lucruri care nu mi-au plăcut la aceiași oameni. Am creat un ideal, am creat bărbatul ”perfect” cu multe calități și cu puține defecte sau poate chiar fără defecte.

   În toate aceste așteptări utopice ale mele vis-a-vis de partener, de un lucru nu am ținut cont până chiar în acest moment: echilibrul. Am omis, mică fiind, iar mai târziu am ignorat faptul că fiecare om are pe cât de multe calități, pe atât de multe defecte. Că suntem precum copacii, a căror coroană este identică cu rădăcina. Că suntem yin și yang, bine și rău, că există un început și un sfârșit în toate, că există alb și negru, noapte și zi, soare și lună. Că tot Universul ăsta e în echilibru, că totul este perfect așa cum e și cum nu e, iar ceea ce am făcut eu a fost să proiectez și să accept doar părțile bune dintr-un om și deci, să cer dezechilibrul.

    Odată cu asta am înțeles și de ce mi-am negat o viață întreagă latura negativă, de ce nu am acceptat-o, de ce nu mi-am acceptat defectele. Pentru că odată ce eu aveam așteptări de la bărbatul din viața mea, și eu voiam să fiu pe măsura lui. Vă întrebați dacă mi-a ieșit? Nu, evident că nu! Iar pentru asta m-am criticat continuu, am fost nemulțumită de mine indiferent de ceea ce făceam, indiferent de realizări, am suferit mereu pentru defectele mele.

     După toate aceste conștientizări atât de importante pentru mine, a venit rândul acceptării să își facă simțită prezența în viața mea. Să accept că oamenii sunt perfecți așa cum sunt și cum nu sunt, că viitorul meu soț, oricare va fi el și inclusiv eu suntem perfecți așa cum suntem și cum nu suntem. Că Universul ăsta e perfect și că absolut totul este într-un echilibru. 
Să nu crezi că aceste schimbări se întâmplă într-un minut sau că din secunda asta accept tot așa cum e și cum nu e, însă odată conștientizate, odată înțelese, odată interiorizate și conținute, îmi vor schimba întreaga perspectivă în timp.

Pe lângă angajamentul meu de evoluție în această viață (care recunosc că devine din ce în ce mai fascinantă), negarea defectelor mele m-a făcut să mă îmbunătățesc continuu și să devin omul care sunt azi. Înțelegând acum că energia neacceptării defectelor mele mi-a adus suferință atâta vreme, aleg astăzi să mă eliberez de ea. Aleg ca de acum înainte să mă îmbunătățesc continuu, să mă dezvolt continuu, onorându-mi doar angajamentul de evoluție, dintr-o energie de iubire de sine și de acceptare a ambelor mele fațete, a întregului meu.

Astăzi am înțeles, în final, și mesajul care stă de un an de zile pe o poliță în sufragerie și care până acum îmi dădea mereu o stare de neliniște când îl citeam: ”Ce negi te stăpânește, ce accepți te transformă.”

Așadar, tu, dragul meu cititor, ce negi și ce accepți în viața ta? Ce așteptări ai de la tine, de la partenerul tău, de la oameni, de la viață? Sunt ele în echilibru?

Cu recunoștință,

B.